Thursday 31 December 2009

"Unde faci Revelionul"?

... e intrebarea cea mai apropiata ca grad de stupizenie de regina prostiilor de convenienta: the one and only "Ce mai faci"? Sa dau cu explicatiile:
1. La fel ca si in cazul celeilalte, nimeni nu intreaba pentru ca vrea sa afle raspunsul. Intrebarea e doar o etapa necesar de bifat pentru a ajunge la adevarata zona de interes: sa-ti spuna EL/EA unde face Revelionul. Si, eventual, ce mai face in general.
2. Locul in care o sa te prinda the big 00:00 e cel mai putin important aspect al intregii afaceri. Am petrecut revelioane mizerabile in locuri cat se poate de high- class. Si am petrecut revelioane memorabile in incinte care nu aveau, aparent, nimic de a face cu ideea de relaxare sau veselie si, in care, totusi, sufletul meu s-a simtit impacat si chiar privilegiat sa se afle acolo- exemplul cel mai recent, anul trecut, unde toata noaptea, impreuna cu Cristian Zarescu si Dan Timofte de la Realitatea Tv, am facut ture intre lobby-ul unui hotel modest din Israel si buncarul anti-racheta de la subsol. Explicatia starii de spirit vine la punctul 3.
3. Tot ce conteaza in noaptea aia e CU CINE faci Revelionul. Trebuie sa marturesc ca pe mine ma enerveaza din start ideea ca intre 31 decembrie si 1 ianuarie distractia (whatever that means )face parte, cumva, din "fisa de post" cu obligatii sociale. Ai, n-ai chef de viata, daca te prinde miezul noptii fara hlizeala corespunzatoare pe mecla devii un soi de "freak". Cu toata lehamitea fata de "distractia" asta la comanda, eu macar stiu, de data asta, ca maine noapte o sa ma simt bine. Pentru ca voi fi cu oamenii impreuna cu care ma simt bine chiar si cand ma simt rau. Sunt prietenii mei de 15 ani de zile si sunt fiintele care pot sa spuna despre mine ca ma cunosc cel mai bine din cat a reusit vreodata sa ma cunoasca cineva. Pentru ca in fata lor pot fi, oricand, asa cum imi vine sa fiu. Iar daca la 12 noaptea ma vor vedea hlizindu-ma, vor sti ca imi vine de-adevaratelea sa chicotesc. Iar daca nu, daca ma vor vedea trista, absenta sau nervoasa, or sa-mi zambeasca ei si va fi tot ce imi va trebui in momentul ala. Daca va doresc ceva pentru anul care vine, este sa aveti si voi parte de asa ceva.
E adevarat, maine noapte ma voi gandi si la ceilalti oameni- cei care mi-ar fi placut sa fie langa mine, dar, dintr-un motiv sau altul, nu se poate. Nu sunt multi si cred ca se stiu- sunt cei pe care nu-i intreb niciodata "Ce mai faci?", ci doar "Ce faci ACUM?" Pentru ca imi pasa de viata lor in fiecare zi si, oricat de greu ar fi, ma straduiesc sa fiu aproape de lucrurile care li se intampla in mod curent.

Apropo, voi cu cine faceti Revelionul? :)

Monday 28 December 2009

Quand j'ai peur de tout

In urma cu vreo trei saptamani, m-am oprit in miez de noapte intr-un non-stop sa-mi iau tigari. Cat am asteptat sa-mi vina randul, mi-au picat ochii pe standul de CD-uri. Dupa un scurt "browsing", am descoperit un best of Patricia Kaas si mi-am dat seama ca nu prea am in casa muzica frantuzeasca, ceea ce mi s-a parut un pic nedrept. Am luat CD-ul si cam in fiecare dimineata de atunci imi beau cafeaua ascultandu-l. Dintr-un hit in altul, dupa "Mademoiselle chante le blues" si "Mon mec a moi", am gasit si melodia asta, pe care n-o stiam. Si, chiar si numai pentru zilele in care va e frica de tot, v-o recomand si voua.

Tuesday 22 December 2009

Penele lui Badea si papagalii nostri

Am comentat pe blogul lui Victor, zic si aici:

Cred ca Badea a demonstrat aseara, de fapt, doua chestii:
1. Ca politicienii si cand castiga un pariu reusesc sa-l piarda.
2. Ca adevaratii papagali nu sunt aia care isi pun pene pe fund doua minute. Ci aia de vizavi, din Palat, care au pene pe spate 24/7. In Badea am vazut un om caruia i se falfaie de -7 grade Celsius si de faptul ca aia ar putea sa creada ca l-au pus intr-o situatie ridicola. La aia de peste strada, vedem in fiecare zi ca li se falfaie de noi.

Monday 21 December 2009

Ce-as fi fost daca n-ar fi existat...

...Decembrie 1989, asa cum a fost. Despre Revolutie/lovitura de stat nu prea vorbesc pentru ca nu ma simt indreptatita s-o fac. Aveam 9 ani cand s-a intamplat si nu mi-a ramas s-o receptez decat in ”vorbire indirecta”, din marturii, articole, reportaje sau filme. Cum mi-as putea permite sa am o parere despre niste evenimente in care au murit atatia oameni pe care nu-i stiu decat de pe crucile ramase in videoteci? Cred ca opiniile, verdictele despre Decembrie 1989 sunt drepturi extrem de exclusiviste, rezervate celor care au fost acolo sau macar le-au vazut la televizor cu ochi mult mai maturi decat ai mei.

Si asa, Decembrie 1989 este singurul moment din viata mea pe care nu-l cunosc, dar caruia stiu cat ii datorez. Este evenimentul care mi s-a intamplat fara ca macar sa stiu ca mi se intampla si care mi-a adus cel mai mare privilegiu pe care il poate avea un om: alegerea. Datorita acelor zile, am primit, fara sa fac absolut nimic, sansa de a-mi putea, apoi, decide viitorul. Si in primul rand de a-mi alege meseria. Pentru ca, daca Decembrie 1989 nu exista, un lucru stiu sigur: nu as mai fi fost niciodata ziarist. Tot sensul meseriei mele, toata incarcatura sociala si politica au venit dupa aceea. Pentru ca abia dupa aceea ziaristii au castigat, au primit si multi dintre ei din pacate au pierdut cel mai important element al meseriei, alfa si omega, lucrul fara care nu exista jurnalism: dreptul de a pune intrebari. Orice intrebari. Oricui. Fara asta, jurnalismul nu este decat un surogat, si probabil ca asta era inainte de Decembrie. Abia dupa aceea, cand orice intrebare a devenit permisa, a devenit o meserie. Pe care nu stiu cati o mai respecta, dar asta nu are nici o legatura cu intrebarile pe care jurnalistii le pun, ci mai degraba cu raspunsurile pe care tot ei le dau. Nu pentru ca ar fi gresite, nu pentru ca ar fi false, ci pentru ca din ce in ce mai multi oameni simt ca sunt dictate de altceva decat de constiinta. Dar despre asta vorbim mai pe larg altadata.

Sa revenim: stiu, asadar, ce NU as fi fost daca nu existau zilele de acum 20 de ani. Nu as fi fost jurnalist. Nici macar n-as fi incercat sa fiu. Ce as fi fost, insa, e un mister si pentru mine, cu toate ca am incercat de multe ori sa raspund la intrebarea asta. Problema mea e ca nu-mi pot da seama in ce masura eu, omul de acum, sunt un produs al ereditatii, al educatiei din familie, al educatiei din carti sau al experientelor empirice de viata.
Daca ma defineste ereditatea sau educatia din familie, probabil ca acum as fi fost o doamna cinstita, casatorita multumitor, fara datorii (eventual cu un CAR), cu un grup de prieteni din liceu si facultate si refugiata in muzica rock (ca tata) sau in Balzac si Dostoievski (ca mama). Habar n-am ce meserie as fi avut- parintii mei sunt amandoi talentati la stiintele exacte, in timp ce eu am fost cam tot timpul paralela cu matematica sau fizica. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca probabil ereditatea nu conteaza prea mult in dimensiunea asta.

Daca, insa, sunt produsul cartilor sau o rezultanta a evenimentelor de viata, atunci chiar sunt in ceata. Cum sa-mi dau seama ce fel de om as fi ajuns daca nu am nici cea mai vaga idee ce modele culturale as fi avut? Din literatura, cel mai mult ma simt influentata de ideile despre libertate, demnitate si curaj ale lui Nicolae Steinhardt. Ce s-ar fi intamplat cu mine daca n-as fi avut cum sa citesc ”Jurnalul fericirii”? Probabil ca as fi trait o drama prin absenta. Dar ce s-ar fi intamplat cu mine daca, totusi, cumva, l-as fi citit? Probabil ca asta ar fi insemnat, in secunda in care as fi ”iesit” din carte si as fi revenit in lumea secerei si a ciocanului, o tragedie personala.
Din industria video, personajul meu favorit este la fel de complicat de integrat in lumea de ”dinainte”: e Benjamin Franklin Pierce (”Hawkeye”) din M*A*S*H. Ce legatura este intre comunism si umanitatea desenata de Hawkeye atat de fin pe terenul tragediei din Coreea? Probabil ca M*A*S*H n-ar fi fost niciodata difuzat de Televiziunea lui Ceausescu. Si chiar daca ar fi fost, ce-as mai fi putut eu intelege din el?

Sunt stari, personaje, opere care nu pot fi gustate decat in libertate. Cat despre mine, oricat m-as straduit, pur si simplu nu ma pot imagina in nici un fel la sfarsitul unui 2009 petrecut, la fel ca si ceilalti 28 de ani de viata ai mei, intr-o Romanie comunista. Mi-ar placea sa pot crede despre mine ca as fi avut avut puterea sa-mi protejez mintea si sufletul de otravurile acelor vremuri- compromisul, complicitatea, lasitatea, pragmatismul de mic nomenclaturist. Trebuie, insa, sa recunosc, ca nu mi-am castigat in nici un fel dreptul de a avea o parere atat de buna despre mine, pentru ca nu a fost niciodata nevoie sa-mi testez rezistenta la mizeriile de felul acela. Si absenta acestor teste din viata mea le-o datorez tot acelora care au dat atunci cu sistemul de acelasi pamant in care atatia dintre ei au intrat. Fata de ei, nu ma pot simti decat datoare. O datorie pe care nu o sa am cum s-o platesc vreodata.

Later Edit. Am citit din nou textul asta si simt ca ii lipseste ceva. Asta: